Tag | "Cristian Bădiliță"

Tags: , , ,

Despre „Anticrist și apocalipsă“ cu Cristian Bădiliță

Postat in 16 March 2015 de Alina Dragomir

metamorfoze-600p400

Editura Nemira şi Clubul Ţăranului Român vă invită marţi, 17 martie, de la ora 18:00 la conferinţa „Despre Anticrist şi apocalipsă în primele secole creştine“, susţinută de Cristian Bădiliţă, pornind de la volumul Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii, publicat la Nemira în colecţia Alfa şi Omega.

Conferinţa încearcă să răspundă, printre altele, următoarelor întrebări: când, unde şi de ce s-a născut credinţa în Anticrist? Care sunt textele cele mai importante din primele secole creştine şi cum trebuie înţelese? Există o singură tradiţie patristică despre acest personaj? Cel care “ţine în frâu”, care împiedică venirea Anticristului este Katechonul, o realitate, o forţă sau o entitate misterioasă, pomenită de Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni. Din perspectivă creştină, Katechonul este “combustibilul” istoriei umane. Iar anticristologia poate fi interpretată ca expresia unei teologii antipolitice radicale, de sorginte apocaliptică.

Volumul Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii urmăreşte metamorfozele Anticristului de la textele Noului Testament până la sinteza lui Teodoret al Cyrului în veacul al V-lea. Preistoria acestei credinţe creştine este tratată într-o amplă introducere. La Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), Anticristul are o funcţie antieretică şi antiiudaică. Pentru Hipolit (veacul al III-lea), el este tiranul sângeros din fruntea ultimului imperiu. Imperiul Roman încarnează Anticristul şi katechonul, cel care întârzie sfârşitul lumii. La Origen, dimensiunea metafizică este mai importantă decât dimensiunea eschatologică – Anticristul este “falsul sens” al Scripturilor. În secolul al V-lea, Augustin propune o interpretare de mare profunzime: fiecare dintre noi poate deveni un “anticrist” în măsura în care viaţa noastră intră în contradicţie cu învăţătura lui Hristos.

Specialist recunoscut în anticristologie, Cristian Badiliţă a scris un studiu recompensat cu un premiu francez important, oferind o perspectivă revelatoare asupra subiectului. O lucrare pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg interesat de această temă a imaginarului colectiv.

Intrarea este liberă.

Comenteaza

Tags: , , , , , ,

Cristian Bădiliţă: Valentin Nicolau era printre puţinii care mă implorau să nu mă mai implic în nicio polemică românească şi să mă consacru strict „lucrurilor care contează”

Postat in 23 January 2015 de Cristina Andrei

BadilitaPentru traducerea în greacă (engleza veacului al treilea) a Pentateuh-ului din ebraica pe care evreii din Egipt n-o mai cunoşteau, Ptolemeu al ll-lea Filadelful, ar fi chemat din Palestina şaptezeci şi doi de rabini şi fie că i-ar fi pus laolaltă în Alexandria, fie că i-ar fi închis separat în câte o peşteră din Insula Pharos, le-a poruncit să lucreze, iar aceştia au livrat o primă variantă a celor cinci cărţi ale lui Moise – Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. De câţi oameni aţi avut nevoie dvs. pentru a traduce în limba română, mai mult decât Pentateuh-ul, o nouă versiune a Septuagintei şi de ce a fost nevoie de ea, de vreme ce nu este prima?

Dacă nu era nevoie de Septuaginta nu aş fi pornit proiectul şi nu i-aş fi consacrat doisprezece ani din viaţă. E nevoie de autostrazi în România? Fireşte că e nevoie, deşi unii compatrioţi, chiar responsabili cu administrarea statului român, au început să boteze „autostrăzi” şi biete cărărui asfaltate. Chiar înainte de a demara proiectul în cadrul Colegiului Noua Europă, în 1996, aşadar exact acum douăzeci de ani, am publicat un amplu articol în suplimentul Aldine al ziarului România liberă, în care argumentam necesitatea noii traduceri a Septuagintei. Articolul respectiv a devenit, între timp, un studiu, inclus în volumul Glafire, apărut la Polirom. Reiau aici, foarte pe scurt, argumentele principale. În primul rând, traducerile anterioare, validate de Sinodul BOR (şi mă voi referi doar la traducerile BOR) amestecă versiunea Septuagintei cu versiunea masoretică, adică, Biblia ebraică. Lucrurile stau la fel şi în cazul „diortosirii” Anania (am verificat totul cu atenţie), deşi fostul mitropolit, care-mi şi mărturisea, inocent, că el nu ştie greacă, pretinde în Prefaţă că a făcut diortosirea după Septuaginta. Nu. Oricine a verificat textul a constatat că există acelaşi viciu de metodă: versiunea masoretică, ebraică, e amestecată sistematic cu versiunea Septuagintei. De altminteri, lipseşte o carte întreagă, 4Macabei, cuprinsă în canonul Septuagintei. În al doilea rând, biblistica a evoluat într-un ritm extraordinar în ţările occidentale din 1937 încoace, data versiunii Radu-Galaction. S-a pus la punct o ediţie ştiinţifică serioasă a Septuagintei (Rhalfs), iar de câteva decenii, la Göttingen se lucrează la o ediţie şi mai sofisticată, pe baza noilor descoperiri de manuscrise. Aceste elemente impuneau o nouă traducere. Nu mai vorbesc de nivelul stilistic al vechilor tălmăciri. Mulţi ridică în slăvi Biblia lui Şerban. Dar, vă garantez, nu există verset la care cititorul contemporan să nu rămână blocat. Spune cineva astăzi „polsanie către Corintheani”? Câţi dintre românii de azi cunosc sensul cuvântului „polsanie”, care e un cuvânt banal în sec. XVII, însemnând pur şi simplu „scrisoare”?

Acum, întorcându-mă la începutul întrebării, Septuaginta realizată în cadrul Colegiului Noua Europă şi finanţată de Fundaţia Anonimul, nu e o simplă traducere. Există un foarte amplu aparat de note şi comentarii pentru fiecare pagină de text, există studii introductive, indici, bibliografii aduse la zi. Pe lângă echipa de traducători români, alcătuită din peste douăzeci de persoane, am mobilizat mulţi colegi occidentali, dat fiind că, de aproape douăzeci de ani, eu însumi fac parte din grupul La Bible d’Alexandrie de la Paris. Fără aportul, esenţial, din partea specialiştilor occidentali Septuaginta NEC n-ar fi existat.

V-aţi obişnuit cititorii să puneţi „degetul pe rană”. După trudnica luptă de a oferi culturii române Septuaginta, v-aţi împovărat cu misiunea de a ne înzestra şi cu o nouă traducere a cărţilor Noului Testament comentate ştiinţific, adnotate şi explicate. De data aceasta, într-un demers cvasi-solitar. Cine v-a fost, totuşi, alături şi în ce etapă a acestui proiect vă aflaţi acum?

Culmea, deşi m-am simţit şi mă simt în continuare foarte singur, destul de multă lume mi-a fost alături, măcar la fiecare etapă. Era normal ca după Septuaginta să urmeze Noul Testament. Cultura română, laică sau teologică, nu dispune încă de o traducere ştiinţifică a cărţii fundamentale a creştinismului, însoţită de un comentariu sistematic. Până acum au apărut patru volume, Matei şi Ioan, la Curtea veche, Marcu şi Apocalipsa, la Adevărul Holding. Fiecare volum cuprinde textul grec, după cea mai bună ediţie apărută în Occident, traducerea românească, o introducere, un comentariu filologic, istoric şi teologic de peste trei sute de pagini şi, acolo unde este cazul, un florilegiu de interpretări patristice. E o ediţie gândită atât pentru teologii creştini, de toate confesiunile, cât şi pentru publicul larg, iniţiat în creştinism. Mă bucur să aud că mulţi preoţi o folosesc deja la predici, în discuţiile de zi cu zi, la seminarii. Pe de altă parte, fără să-mi plâng de milă, mărturisesc că mi-am pierdut foarte mult timp căutând sprijin la câteva instituţii româneşti sau în zona iniţiativei private. Statul român, cu excepţia lui Toader Paleologu şi a fostului primar al Botoşanilor, Cătălin Flutur, n-a ajutat cu nimic. Culmea, tocmai partidul pe care nu l-am suportat niciodată m-a susţinut! Nu doar că persoane precum Patapievici, Marga, preşedinţi ai ICR, n-au mişcat un deget (primul nici măcar n-a catadicsit să-mi raspundă la proiect), dar mi l-au blocat ani de zile. Aceste „neglijenţe în serviciu”, într-o ţară normală, se plătesc. Nu şi în România. De aceea am renunţat să mai am vreo legătură cu statul arbitrar român şi mă bizui doar pe ajutorul strănilor şi al câtorva prieteni români, precum episcopul Virgil Bercea, domnul Constantin Erbiceanu, episcopul Florentin Crihălmeanu şi alţii. Noul Testament nu e un moft pentru CV-ul meu, ci o arzătoare necesitate pentru creştinii români. De aceea mă doare să constat indiferenţa de care mă lovesc sistematic. În prezent lucrez la Evanghelia după Luca.

Aici intervine „Deus ex machina”, Valentin Nicolau. Vă cunoşteaţi de relativ puţin timp. Cum aţi ajuns atât de repede prieteni? Ce preţuiaţi cel mai mult la el? Ce v-a apropiat?

Da, Valentin Nicolau a fost o „întâlnire admirabilă” pentru mine, dar, iată, prea târzie. Sunt sub şocul dispariţiei sale premature şi nu cred că-mi voi reveni vreodată din acest şoc. După ani de incertitudine în ce priveşte Noul Testament, găsisem în Valentin EDITORUL ideal. De la primul mesaj până la prima noastră întâlnire au durat abia câteva zile. Era entuziasmat de toate propunerile mele, mai cu seamă de Noul Testament şi simţeam în el perechea ce-mi lipsea în peisajul editorial românesc. Avea o bună pregătire teologică, urmase Facultatea de teologie ortodoxă din Bucureşti, dar nu avea nimic rânced, provincial, agresiv. Era un om realmente obsedat de „lucrarea răului în lume”, de mântuire, de soarta manuscriselor biblice, de autenticitatea experienţelor religioase. Nu căuta „opium”, „iluzie”, ci adevăr, autenticitate. Cu orice risc. Mi-a propus imediat o Serie de teologie, iar primul volum va intra curând la tipar. Cel mai important proiect rămâne însă Noul Testament. Sunt programate, pentru anul 2015, a doua ediţie din Evanghelia după Matei, îmbogăţită cu 60 pagini de comentariu, a doua ediţie din Evanghelia după Ioan şi Evanghelia după Luca, la care lucrez acum. De asemenea, am şi câteva titluri inedite, plus o colecţie surpriză, dar nu pot să vorbesc deocamdată despre ele. Întâi făcutul, după aceea vorbitul. Cu trei ore înainte de infarct Valentin îmi telefonase pentru a mă anunţa că doreşte să petrecem un weekend împreună. Am fost încântat. Urma să punem la punct şi Seria de opere Vintilă Horia, cu directa implicare a doamnei Marilena Rotaru, şi o Serie de scrieri Anton Dumitriu. Îl pusesem în legătură cu directorul adjunct al Muzeului din Brăila, unde se află o sală specială dedicată brăileanului Anton Dumitriu. Cred că acest proiecte se vor împlini până la urmă, pentru că Valentin a ştiut să creeze adevăraţi profesionişti la Nemira. Deşi el rămâne de neînlocuit proiectele pe care le-a conceput se pot realiza şi prin noi.

V-a făcut părtaş al ultimei sale scrieri literare, piesa de teatru „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, în destinul căreia avea mare încredere. Îi împărtăşiţi această încredere?

La prima noastră întâlnire mi-a oferit volumul său cu piese de teatru, Taina îngerilor, şi, în manuscris, Om fără om. Probabil între timp a schimbat titlul şi i-a spus „Oriunde mă duc numai de mine dau”. E mai potrivit acest ultim titlu. Deşi ne-am cunoscut abia de câteva luni de zile (nici măcar nu ştiam, neştiutorul de mine, că fusese preşedintele TVR vreme de câţiva ani, şi, din câte am înţeles de la doamna Rotaru, unul din cei mai buni şi iubiţi preşedinţi), aşadar, deşi ne-am cunoscut puţin, ne-am legat sufleteşte foarte profund. Pe lângă omenia lui curată şi simplă îşi păstrase, în ciuda atmosferei româneşti, o anumită delicateţe pe care nu puteam să n-o preţuiesc. Niciodată nu insista asupra unei chestiuni, politice sau religioase, care-mi stârnea enervare. Mai mult, era printre puţinii care mă implorau să nu mă mai implic în nicio polemică românească şi să mă consacru strict „lucrurilor care contează”. Pe lângă această omenie foarte prezentă şi deloc trucată îl admiram sincer pentru piesele de teatru. El exploatează un filon inedit în dramaturgia româneacă, teatrul lui fiind impregnat de metafizic şi religios. Dar nu la modul catehetic, ci liber, creator. Înainte de a scrie Taina îngerilor citise foarte mult despre Anticrist, inclusiv cele două lucrări ale mele, teza de la Sorbona, şi Manual de anticristologie. Altă piesă, jucată mult timp la Teatrul Naţional, Fotograful Majestăţii Sale, reia un vechi mit creştin despre Ultimul împărat. Valentin era obsedat de temele eschatologice, dar, repet, piesele sale metafizico-religioase nu sunt cateheze prin teatru, ci rescrieri, foarte originale şi îndrăzneţe, ale unor teologumene creştine. În ultima lui piesă, Om fără om, sau „Oriunde mă duc numai de mine dau” el rescrie un episod faimos din EvangheIia după Ioan: vindecarea slăbănogului la scăldătoarea Betezda. Din punct de vedere strict estetic, i-am spus şi lui, cred că e o piesă cam grăbită. E scrisă trăgând mereu cu ochiul la scena finală. Acum însă am înţeles de ce e o piesă grăbită. Valentin Nicolau, ca orice alergător profesionist de cursă lungă, şi-a păstrat energia pentru sprintul final.

Comenteaza

Abonare newsletter

Ezoterism

Comentarii recente