Doar noi, oamenii, punem evenimentelor și situațiilor etichete de bine/rău, drept/nedrept, plăcut/neplăcut și găsim cuvinte cât mai nuanțate pentru a le descrie, exprimându-ne astfel gândirea duală și atașamentele. Pentru că vedem lucrurile dintr-o perspectivă îngustă și prea apropiată de puterea noastră de înțelegere. Ca niște copii mici. Pentru că, de fapt, asta suntem: niște copii ai universului, prea mici ca să înțelegem planurile sale pe termen lung.

Unul dintre ele este cel al schimbării. Uneori, pentru ca lucrurile să poată merge în direcția stabilită de univers, este absolut necesar să acceptăm o provocare, împotriva dorinței noastre sau a capacității momentane de înțelegere. Schimbările neașteptate nu sunt niciodată bine primite. Ele ne obligă să ieșim din rutina și comoditatea cu care suntem obișnuiți. Mai mult decât atât, ne obligă să facem efortul de a găsi tot timpul resurse pentru a face față schimbării și de a privi lucrurile cu detașare. La fel ca drumul unui erou plecat de acasă într-o călătorie necunoscută, drumul ni se arată plin de surprize și de personaje pe care tot noi, oamenii le clasificăm în bune sau rele. Rolul lor este doar de a ne susține evoluția. Trebuie privite mai ales ca niște lecții de viață. Fără tristeți și regrete. Doar cu înțelegere și determinare.

Chiar și atunci când oameni dragi părăsesc scena vieții pe neașteptate. Se întâmplă pentru că, probabil, nu era necesar să ne „anunțe“. Pentru că ei știau deja tot ce aveam noi să le spunem, știau despre recunoștința pe care nu am apucat să le-o întoarcem ca și despre regretele, frământările sau neliniștile noastre, dar știau și că nu ne mai pot ajuta de aici din lumea oamenilor. Deși e greu, nu trebuie să ne întristeze când ne părăsesc brusc făcând autostopul pe cărările universului. E taina pe care doar ei și Dumnezeu o înțeleg. Noi trebuie să fim încrezători că Dumnezeu știe ce face.

Cum îl poți găsi pe Dumnezeu în despărțire sau în moartea cuiva? Am revăzut filmul „Viața lui Pi“ pentru că aveam nevoie. Tigrul bengalez, numit Richard Parker, care-l însoțise pe Pi peste 200 de zile în naufragiul pe barca de supraviețuire, îl părăsește brusc, intrând în junglă în momentul în care barca atinge un țărm. Fără nicio privire în urmă. Frica de tigru fusese cea care l-a ținut în viață în timpul călătoriei de supraviețuire și i-a dat puterea de a merge mai departe. Totuși, Pi rămâne hohotind de plâns în urma lui, în timp ce este salvat: „Nu plângeam pentru că eram copleșit de bucuria că supraviețuisem, deși eram. Plângeam pentru că Richard Parker m-a părăsit fără nicio formalitate. Mi-a frânt inima. După tot ce ni s-a întâmplat, nici nu s-a uitat înapoi. Dar trebuie să cred că era ceva mai mult în ochii săi decât propria-mi reflexie care se uita înapoi la mine. Știu asta. O simt chiar dacă nu o pot dovedi. Presupun că, în cele din urmă, viața devine un act de despărțire, dar ceea ce va durea mereu cel mai tare e faptul că nu ne luăm rămas bun. Știu că Richard Parker e un tigru, dar îmi doresc să-i fi spus: S-a terminat, am supravițuit. Mulțumesc că mi-ai salvat viața. Vei rămâne mereu în sufletul meu!“

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print